7 februarie 2010
demonul de joi seara
7 mai 2009
o lămâie, un ou..
După ultima discuţie cu D. mi-a apărut în minte imaginea unui om care după ce a făcut dragoste înrămează cearşaful murdar. Ce rămâne din pictat e o pictură, vizibilul din taină, un cearşaf murdar. „Şi chiar dacă e o capodoperă...”
Care-i puterea de evocare a unei bucăţi de material mânjite cu vopsea? E locul unde s-a întâmplat ceva, e un loc de întâlnire cu spiritul la care eu nu am acces decât prin mijlocirea acestui obiect. Numai că mă împiedic în prag, că e prea întunecat, că seamănă cu celălalt, că sunt nişte fructe pe o masă şi nu-mi inspiră nimic, că e prea şters, că poziţia nudului mă enervează, de parcă despre asta ar fi vorba. Subiectul n-are importanţă, e un pretext. Apoi, nu contează că aia e o lămâie, justificarea ei e simplă: „aveam nevoie de o pată galbenă acolo”. Iar lângă lămâie, un ou. O relaţie între ele. Si tot ce pot eu să spun în final e că-mi place, că nu-mi place sau că-mi place mai mult sau mai puţin decât altceva. „Dacă nu ţi-ar plăcea, mi-ai spune?”
Să am un van Gogh pe perete m-ar emoţiona mai puţin tabloul în sine cât conştientizarea faptului că van Gogh a stat la aceeaşi distanţă de el, ca mine.
20 ianuarie 2009
promisiune
2 noiembrie 2008
demonul de duminica seara
Demonul de duminică seara a ieşit dintr-o cutie de ciocolată Filip Martin. De parcă aş ştii ceva mai mult despre ciocolată în afară de faptul că e dulce şi-mi place sau de parcă ciocolata, dacă e Filip Martin, nu-ţi afectează dinţii şi, în cantităţi mari, nu provoacă greaţă.
O cutie de bomboane ca oricare alta, primită cadou. De unde să ştiu că acolo aştepta demonul de duminică seara, făcut şi el cadou, ca orice demon trimis în inspecţie la sfârşit de săptămână? Mă pregăteam să mă joc cu unghia pe staniol, cu mişcări repetitive ca şi cum aş fi răzuit un loz despre care bănuiam că ar fi câştigător, când l-am auzit începându-şi discursul. M-a rupt de amintirea căldurii, lent, violent, eficient. M-a pălmuit cu gânduri cu degete mari şi murdare şi cum primeam lovitura, căutam cu privirea acel loc din care fiorul rece cu mii de braţe nu avea să mă linşeze. Şi nu îl găseam.
Am mai luat o bomboană pentru cerul gurii; pesemne am greşit cerul căruia trebuia să mă închin. Fericirea e ca mersul pe sârmă. Odată căzut, toţi reproşează că nu trebuia să te urci. Ciudat că nu te-ai urcat din prostie, nebunie sau exces de curaj combinat cu lipsă de atenţie, tu doar te-ai trezit acolo sus. Şi nimeni nu înţelege în afara demonului de duminică seara care ştie că treaba lui e să te facă să uiţi, să crezi că a fost doar un vis, doar o exagerare copilărească nedemnă de seriozitatea umanului. E specialitatea lui şi a lui Filip Martin. Cu aceleaşi gânduri cu degete mari şi murdare, demonul îţi răcoreşte mâncărimile dorului, mâine e luni, trebuie să fii în formă fără conţinut. Mănânci cot la cot cu el bomboane cu glazură de frică şi aproape că te bucuri de caria care începe să doară – realul ei bate de departe umbra aia penibilă de fericire. Şi te laşi rupt, te laşi sfârtecat şi-ţi place. Viaţa scurgându-se te umple de viaţă, o viaţă care crezi că, muritor fiind, e maximul pe care-l poţi atinge.
Abia în taina rămăşiţei tale în mine l-am recunoscut pe demon în hăituiala propriei minţi îngreţoşate de atâta dulce neconsolator.
Demonul de duminică seara s-a născut dintr-o oarecare cutie de bomboane care acum este goală.
Mi-e tare dor de tine.
demonul de sambata seara
Demonul de sâmbătă seara a ieşit prin ochii unui peşte care m-a privit din acvariul lui, de acolo, din supermarket. Cu gura rotundă, peştele clipea a moarte. Cineva avea să-l cumpere şi să-l gătească. Pentru o clipă, am crezut că eu sunt un alt soi de peşte şi înot într-un acvariu mai mare. Ne-am întâlnit privirile pur şi simplu, fără să ne salutăm sau să schimbăm două vorbe despre vreme şi temperatura apei. Am văzut doar că era trist şi l-am lăsat în pace. Dar deja demonul de sâmbătă seara intrase în holul dintre mine şi mine, aşteptând să-mi deschid uşa pentru cină. Asta aveam să-mi dau seama mult mai târziu, abia după ce pusesem mămăliga pe foc. În clocot de mălai umed, sărat, sfârâiau laolaltă vinovăţia, mila, cruzimea şi foamea. Da, foamea. Iese întotdeauna învingătoare, chiar şi atunci când e o foame de vinovăţie, milă sau cruzime.
Aveam să mănânc acel peşte simbolic, şi odată cu el, să diger sentimentul că m-am regăsit în specia lui jalnică. Aveam să-l nimicesc prin puterea măselelor bolnave, aveam să-i rup coloana vertebrală. Aveam să rămân omul care credeam că sunt. Demonul de sâmbătă seara şi-a făcut apariţia spre finalul mesei, când tocmai aranjam câteva oase subţiri pe şerveţelul din dreapta farfuriei. Pisica dădea târcoale, cu poftă în mustăţi şi mieunat în foame. Foamea de pisică e mai sinceră decât foamea de om. Pisicile sunt mai sălbatice decât vor recunoaşte oamenii vreodată că sunt. Pisica pe care o omorâsem cu o săptămână în urmă semăna mult cu cea de acum şi eu semănam mult cu ea. Dar asta are legătură cu demonul de miercuri seara.
Iar demonul de sâmbătă seara e întotdeauna mai drăguţ. Îl simţi ca un ţiuit în ureche când bărbatul s-a culcat în prăpastie, ca un fior rece când îndoiala avortează spontan ultima speranţă de certitudine, ca un spin în pielea-ţi călcâi, ca o foame nebună să ucizi tandreţea, să ucizi ceva-ul dintr-un om care te-a enervat teribil pentru că ţi-a trezit o emoţie oarecare de care ai uitat că eşti capabil. Da, e mult mai drăguţ decât cel de miercuri seara. Se îmbracă în roz şi-ţi spune noapte bună negreşit. Aproape că-l iubeşti. Fie-ţi scârbă de dimineţi şi va dormi cu tine mereu. Mereu. Cum niciodată un om nu a făcut şi nu va face.
Demonul de sâmbătă seara a ieşit prin ochii unui peşte care acum e mort. E doar o chestiune de timp până la următoarea depresie.
10 octombrie 2008
Îmblânzindu-te-aş
Text preluat din revista Becu din pivnita, scris de Tudor Soima.
dacă ne-am întâlnit cândva... şi ne-am urât, în altă viaţă ne vom iubi. spinii tăi vor sgâria epiderma mea sensibilizată; sângele meu va curge peste ochii tăi şi se va amesteca cu lacrimile-ţi. te voi desveli încet-voluptos sau încet-distrat sau sincer sau nu... te voi cunoaşte încet, apoi aproape, apoi profund. Spinii ţi vor cădea de atâta iubire sau plăcere şi vei rămâne doar tu cu mine...
dacă ne am întâlnit cândva... şi ne am iubit, în altă viaţă ne vom urî. spinii tăi mă vor sgâria aspru, sângele meu va împroşca şi va curge peste hoitul nostru. ne vom călca în picioare, în cea mai cruntă desnădejde şi părere de rău, petalele trandafirului tău se vor ofili lângă barba mi de scrum şi nu vom mai rămâne deloc...
dacă ne vom întâlni în viaţa aceasta, în clipa când ne vom vedea întâia oară lucifer va plânge cu aştri stacojii iar lacrimile îngerilor vor găuri galaxii... ne vom întâlni într adevar pe banca care nu există decât atunci când vrem noi, ne vom atinge uşor pleoapele, iar pleoapa ta va fi mai cuminte decât pleoapa mea. mă vei ameţi cu vorbele, într atât încât nici logica visului nu va mai fi coherentă.
câteodată, pe la sfârşitul verii, vei veni în atriile mele să mă vizitezi... când soarele moare, vei intra nestingherită în mijlocul celorlalţi, vei zâmbi discret sau vei râde nepotolit, eu mă voi uita la degetul tău cu inel, apoi, după ce sânii tăi i-au făcut pe ceilalţi să creadă că eşti îndrăgostită de ei, vei zâmbi final şi vei pleca, iar eu îmi voi smulge unghiile care vor creşte imediat la loc... dimineaţa, te vei trezi gingaşă şi, poate la o cafea şi o ţigară din care fumul se învârte giratoriu, vei găsi motive şi îndreptăţiri...
târziu, spre sfârşit, îţi vei da seama că fiecare întâlnire a noastră e o nouă viaţă: vei vedea ieşirea noastră din lichidul amniotic, eu te voi ajuta să te desprinzi de placentă, vom suge laptele dintr-un sân divin şi vom învăţa să mergem mai repede decât alţii... când vom ajunge să vorbim nu vom şti ce să ne spunem, căci tocmai vom muri...
mă vei întreba în rime: „ai ajuns un oarecare/spune-mi te rog asta te doare?" iar eu voi răspunde ceva aiurea, să mă eschivez. prezenţa mea te va întrista, ştiu, şi vei da orice să scapi de mine păstrându-mă, căci totuşi eu sunt mare şi eu sunt idolul tău fără decare nu poţi să trăieşti... tot mereu, voi pleca iar tu mă vei chema, te voi distruge iar tu mă vei chema... sau invers: când eu o să fiu jos mă vei lovi, când voi plânge mai amarnic te voi uita, când mă voi linişti şi voi crede că nu te mai iubesc, voi descoperi o melodie cu versurile cam aşa: „oh, you always do this every time I get back on my feet/oh, you can always sell any dream to me" şi tocmai atunci vom începe o nouă viaţă.
şi vei muri când îţi vei da seama că ai fost îmblânzită, că farmecele tale fermecătoare nu mai au putere asupra mea, când castelul tău de dezamăgiri se va dărâma şi vei învăţa să trăieşti...
floarea egoismului tău, draga mea, se va preface într-o miere dulce şi blândă, iar spinii vor cădea atunci când eu nu voi mai veni. va ieşi la iveală trandafirul pur, flori galbene vor înflori în texas, eu voi fi murit de mult iar TU vei înceta să nu mai fi...
can you tame me?
8 octombrie 2008
Mă îmblânzeşti?
Ne vom întâlni. Nu vom putea uita momentul tocmai pentru că o să dureze puţin. Restul vieţii ni-l vom petrece imaginându-ne cum ar fi fost dacă nu ar fi durat numai atât. Ne vom naşte la o margine de stradă, ne vom naşte unul pe altul.
Vei veni fără trecutul tău, purtându-ţi doar numele. Voi veni şi eu la fel, fără de trecut şi viitor, pentru ca prezentul să fie mai puternic, mai dulce şi mai dureros de amintit. Luminile se vor stinge în jurul nostru pe măsură ce înaintăm pe stradă. Nu va fi „acea” stradă, nimic nu merită un accent hotărât când vine vorba de noi doi. Strada, trecătorii, oraşul, toate astea fac parte din decor, ar putea foarte bine să nici nu fie. Nici măcar de banca pe care poate ne vom aşeza nu vom mai pomeni, banca nu există...numai noi!
Te voi descoperi încet, discret, mângâindu-te cu coada ochiului ca să nu te simţi jenat de privirile mele curioase. Îmi vei spune nimicuri ce-mi vor părea importante, pe care a doua zi le voi răstălmăci în fel şi chip căutând sensuri ascunse. Iar dacă nu le voi găsi, le voi inventa. Mă vei lua de mână ca să devin copil şi vom respira împreună pentru un timp. Ne vom minţi sincer şi pur, ne vom minţi frumos, neştiind că minţim, vrând să spunem adevărul. „Ce bine că te-am găsit!”, vei spune tu. „De când te aştept!”, voi spune eu...Vom zâmbi! Vom zâmbi unei farse a vieţii, unui truc al fericirii. Vom uita de noi savurând un zâmbet, vom uita de mizeria ce ne înconjoară, vom uita că noi înşine suntem mizerabili, patetici, mici şi urâţi. Şi ce frumoşi suntem acum, ţinându-ne de mână, jucându-ne cu vântul...
Mi-e lene să-mi imaginez ce ai putea crede despre mine, aşa că mă întâmplu cu neruşinare, aşa cum mă ştiu. De fapt nu contează ce crezi despre mine atâta timp cât mă ţii de mână. Astăzi unul plus unul nu fac doi, nu fac nici măcar unul plus unul. Matematica noastră a decis: unul plus unul fac unul şi acelaşi. Sau cel puţin ăsta e mitul în care ne-am răstignit speranţele. Spune-i persoană ideală, suflet pereche sau jumătatea ta, spune-i cum ai chef...Mâine te voi distruge! Mâine te voi respinge ca să te doresc din nou şi să nu te pot avea. Mâine voi suferi, însă numai pentru a te putea salva! O întâlnire cu tine nu are loc decât o dată în viaţă! Nu te pot iubi decât în lipsă şi durere, cum să te accept lângă mine ca să descopăr că nu eşti tu Acela, că eşti un „oricare altul”!?! Sunt un copil crud încă, aproape neomenesc. De ce mi-aş face una ca asta? De ce aş atenta la castelul meu de iluzii pe care mi l-am construit colecţionând dezamăgiri, crezând că voi învăţa ceva din ele?
Egoismul meu are atâţia spini încât trandafirul nici nu se mai vede.
Ce spui? Mă îmblânzeşti?
Poezie cu nitrit de sodiu
Scrie despre funcţionarii muraţi şi secretarele cu ifose care se prezintă deranjate şi prea puţin dispuse să-ţi răspundă. Toată lumea a avut de-a face cu aşa ceva, cel puţin o dată în viaţă. Scrie despre şpăgile din spitale şi mizeria din jur. Toată lumea ştie despre ce-i vorba. Scrie despre lipsa locurilor de parcare şi idioţii din trafic. Fiecare are câte o părere, o grimasă, o senzaţie mai mult sau mai puţin de scârbă pentru chestiile astea. Nu? Scrie despre emo şi îngrijorează-te, propune strategii pentru salvarea lor, că doar e gravă problema (cum să nu? Ha ha!). Îţi vine să crezi sau nu, prostioarele astea trezesc discuţii încinse. La fel cum de fiecare 1 martie se dezbate problema kitsch-urilor de pe tarabe, care la următorul 1 martie sunt tot acolo, mereu nelipsite. Cu ce intră zilnic omul obişnuit în contact? Vrea să scrii despre el, nu auzi? Vrea să se citească, să se recunoască, să se i se simtă prezenţa. La nivelul majorităţii, succes garantat. Ce e omul obişnuit în stare să mai viseze? Aminteşte-i că e o criză economică şi că îl paşte falimentul, arată-i că-ţi pasă de investiţiile lui, arată-i, nu vezi că aşteaptă? Nu te mai scărpina în ureche, bagă acolo reţete de slăbit sau inventează ceva despre cum să te simţi bine în pielea ta chiar dacă ai 3,4 tone.
Firescul omului obişnuit s-a dus pe apa sâmbetei când în loc să scrie o poezie a fost forţat să înveţe una pe de rost. Apoi i-a convenit să recite şi să gândească direcţionat. Dar omul obişnuit nu e obişnuit. E doar neatent. Face un accident de maşină din care scapă ca prin urechile acului şi apoi se întreabă „pentru ce toate astea?”. Accidentul omoară neatenţia, dar numai pentru puţin. E ca o pauză de la şcoală între două reprize de spălare pe creier. Nu contează că ţi s-a întâmplat, contează ce faci pentru că ţi s-a întâmplat. Pauza s-a dus, ajungi iar în clasă, unde idioţii parchează maşini şi se ascultă manele. La ce vei fi atent acum? La tine. Decorul e nesemnificativ, e doar bruiaj. Ascultă, îţi bate inima.
Omul obişnuit e obişnuit cu ambalaje şi contexte. Dar omul obişnuit e doar neatent.
Dacă cineva ţi-ar spune te iubesc într-un autobuz urât plin de bugetari frustraţi care comentează meciuri de fotbal, crezi că ar fi mai puţin adevărat decât dacă ţi-ar spune-o pe malul mării, sub un cer înstelat cu lună plină? Nu te lăsa îmbătat de peisaj mai mult decât trebuie, s-ar putea să nu fie decât iluzie. Ascultă, îţi bate inima!
Şi citeşte, dom`le, ingredientele alea!
29 septembrie 2008
Cu lămâie sau fără?
Dorine, auzi?
Masca lui Zero
De fiecare dată când sunt jos, în peştera rece, prima lacrimă naşte un cor de diavoli-lilieci care chicotesc de plăcere. Ai dracului sunteţi, măi! Şi atunci îmi spun, ajunge! Nu vă mai dau, dispăreţi! Iar ei mă ascultă: cuminţi, îşi pierd contururile în întunericul dintr-o dată blând şi prietenos. I-am educat bine. Apoi mă duc în locul meu şi al lui Dumnezeu şi îi spun că vreau să fiu iar bună, vreau să fac bine, vreau să mă ducă unde are nevoie de mine, vreau să-L slujesc. Dar nu apuc să-mi termin bine gândul şi-mi vine să râd: „Ha ha, astea le auzi în fiecare zi, nu?” La fiecare oră, la fiecare minut, un imbecil ţi se oferă şi crede că o face cu toată inima când de fapt nu-i decât un imbecil frustrat, care se simte al naibii de inutil în toată rutina asta de doi bani şi decide să-şi pipereze puţin după-amiaza purtând o discuţie cu Dumnezeu. Apoi, cum ajunge acasă a uitat. I s-a părut un vis. A fost azi sau poate..ieri, acum un an, cine mai ştie? Clar, astea le auzi în fiecare zi. Râsetele dracilor bat câmpii minţilor noastre. Uite, le aud din depărtare, sunt acolo undeva şi dacă mă arunc pe jos în durerea mea vor veni ca vulturii să-mi râdă la tâmple.
N-am mai avut o depresie ca lumea de nu ştiu când! Numai ca să nu le dau dracilor satisfacţie. Cum vine depresia mă iau la mişto, devin însuşi dracul şi mă persecut. Niciodată nu-mi mângâi creştetul, niciodată nu-mi aduc şerveţele, doar aşa, în caz că plâng să-mi curgă mucii să mă enervez că am plâns. Unde mai e măreţia şi dramatismul când îţi curg mucii? Ah, ce ne mai place să plângem! Fluvii de hârtie igienică ne consolează şi apără de sinceritatea grosolană a trupului. Vai, şi ce frumoşi suntem noi, ce interesanţi, ce gerunziu superb: plângând! Uite-mă, peştera mea e un piedestal înalt pe care mă urc, îmi place să mă văd acolo suferind. Haha, nu. Nu mai plâng. Problema e că nici să mă bucur nespus nu mai pot. De când nu am mai avut o depresie ca lumea nu am mai avut nicio bucurie imensă, nu am mai iubit. Cuvântul ăla la care am devenit cu toţii alergici, verbul ăla căzut, „a învăţa”, îmi trezeşte ironii cretine. Dar încă nu ţi-am spus ce-i mai important şi ce mă sperie cel mai tare. Eu ştiu ce e bine şi ce trebuie făcut, dar nu fac. Mă amestec în mulţime, acolo îmi place să mă spăl de responsabilităţi, să facă altul, de ce eu? Să-şi poarte toţi singuri de grijă, să mă lase în pace. Şi ştiu ce trebuie făcut, dar nu fac. Nu fac, nu plâng, nu râd. Câţi oameni am omorât până acum? I-ai numărat? Tot atâţia câţi nu am iubit? De ce nu e de ajuns să cred, mai trebuie să şi fac? Ştiu şi mă omoară că ştiu. Aş iubi, Dumnezeule, aş iubi.
Dar să iubească alţii.
