demonul de joi seara

Ia portocala aia şi mănânc-o! Mai ai timp destul. Mi-a şoptit ăla micul trăgând de-un fir mov din mintea mea ghemuită şi tot încâlcindu-l cu nişte fire roşii pe care le avea pregătite din timp într-o pălărie ţuguiată şi prăfuită. Asta se întâmpla într-o joi, seara. Trebuie să vă spun că demonii ăştia nu-s tot una cu dracii care vizitează în special dimineaţa şi spre orele prânzului şi care sunt mult mai mari decât demonii. Sunt mai mari fizic tocmai pentru că au o putere mai mică şi-i musai să impresioneze şi ei cumva. De obicei îndeamnă la gesturi necugetate şi accese de furie, posedă intens dar pe intervale scurte.

Ori acum...era seară. Şi ăla micul mă tot încâlcea, al naibii demon, şi-mi trăgea gândurile ba într-o direcţie, ba în alta. În timp ce-mi savuram cuminte portocala (nici vorbă de furie, cum spuneam...) mi-a confecţionat o prietenie zemoasă şi lipicioasă, fireşte, cu el însuşi. Prietenia lui arăta întocmai ca sucul de portocală de pe vârfurile degetelor mele, urma plăcerii trecute care te deranjează oarecum şi pe care nu te încumeţi s-o cureţi odată. Pentru că demonul de joi îţi aduce în dar Amânarea şi te face să te simţi ridicol când din mintea ta se desface în sfârşit un nod şi crezi că a venit timpul să iei o hotărâre. Cum? Să te desparţi? Fii serioooos! Uită-te la tine, prietene. Eşti la un pas de dublu penibil. În situaţia ta m-aş gândi de un infinit de ori înainte să apuc o asemenea direcţie. Cum? Fericirea, desigur. Prostule, n-ai învăţat nimic până acum! Căsniciile nu sunt mediul roditor niciunui fel de fericire în afară de aceea pentru ochii lumii. Curând te voi învăţa să te crezi aşa cum lumea te vede şi fă bine, arată-te satisfăcut. Nu semăna îndoială în inimile lor, fericirea şi împlinirea ta îi fac să se simtă cum mie-mi convine, nişte distruşi care nu au.

Deşi incredibil de mică, pălăria ţuguiată şi prăfuită a demonului părea să nu aibă fund: demonul scotea din ea fir după fir şi cu mâinile lui negricioase îmi lega fundiţe colorate de gândurile mele serioase care se ruşinau neputincioase sub şiretenia lui. Amâni?

o lămâie, un ou..

După ultima discuţie cu D. mi-a apărut în minte imaginea unui om care după ce a făcut dragoste înrămează cearşaful murdar. Ce rămâne din pictat e o pictură, vizibilul din taină, un cearşaf murdar. „Şi chiar dacă e o capodoperă...”

Care-i puterea de evocare a unei bucăţi de material mânjite cu vopsea? E locul unde s-a întâmplat ceva, e un loc de întâlnire cu spiritul la care eu nu am acces decât prin mijlocirea acestui obiect. Numai că mă împiedic în prag, că e prea întunecat, că seamănă cu celălalt, că sunt nişte fructe pe o masă şi nu-mi inspiră nimic, că e prea şters, că poziţia nudului mă enervează, de parcă despre asta ar fi vorba. Subiectul n-are importanţă, e un pretext. Apoi, nu contează că aia e o lămâie, justificarea ei e simplă: „aveam nevoie de o pată galbenă acolo”. Iar lângă lămâie, un ou. O relaţie între ele. Si tot ce pot eu să spun în final e că-mi place, că nu-mi place sau că-mi place mai mult sau mai puţin decât altceva. „Dacă nu ţi-ar plăcea, mi-ai spune?”

Să am un van Gogh pe perete m-ar emoţiona mai puţin tabloul în sine cât conştientizarea faptului că van Gogh a stat la aceeaşi distanţă de el, ca mine.

promisiune

Îi promisesem mai demult lui Dumnezeu că o să devin un şarlatan. Oare prin faptul că am uitat de promisiune să fi devenit într-adevăr unul?

demonul de duminica seara

Demonul de duminică seara a ieşit dintr-o cutie de ciocolată Filip Martin. De parcă aş ştii ceva mai mult despre ciocolată în afară de faptul că e dulce şi-mi place sau de parcă ciocolata, dacă e Filip Martin, nu-ţi afectează dinţii şi, în cantităţi mari, nu provoacă greaţă.

O cutie de bomboane ca oricare alta, primită cadou. De unde să ştiu că acolo aştepta demonul de duminică seara, făcut şi el cadou, ca orice demon trimis în inspecţie la sfârşit de săptămână? Mă pregăteam să mă joc cu unghia pe staniol, cu mişcări repetitive ca şi cum aş fi răzuit un loz despre care bănuiam că ar fi câştigător, când l-am auzit începându-şi discursul. M-a rupt de amintirea căldurii, lent, violent, eficient. M-a pălmuit cu gânduri cu degete mari şi murdare şi cum primeam lovitura, căutam cu privirea acel loc din care fiorul rece cu mii de braţe nu avea să mă linşeze. Şi nu îl găseam.

Am mai luat o bomboană pentru cerul gurii; pesemne am greşit cerul căruia trebuia să mă închin. Fericirea e ca mersul pe sârmă. Odată căzut, toţi reproşează că nu trebuia să te urci. Ciudat că nu te-ai urcat din prostie, nebunie sau exces de curaj combinat cu lipsă de atenţie, tu doar te-ai trezit acolo sus. Şi nimeni nu înţelege în afara demonului de duminică seara care ştie că treaba lui e să te facă să uiţi, să crezi că a fost doar un vis, doar o exagerare copilărească nedemnă de seriozitatea umanului. E specialitatea lui şi a lui Filip Martin. Cu aceleaşi gânduri cu degete mari şi murdare, demonul îţi răcoreşte mâncărimile dorului, mâine e luni, trebuie să fii în formă fără conţinut. Mănânci cot la cot cu el bomboane cu glazură de frică şi aproape că te bucuri de caria care începe să doară – realul ei bate de departe umbra aia penibilă de fericire. Şi te laşi rupt, te laşi sfârtecat şi-ţi place. Viaţa scurgându-se te umple de viaţă, o viaţă care crezi că, muritor fiind, e maximul pe care-l poţi atinge.

Abia în taina rămăşiţei tale în mine l-am recunoscut pe demon în hăituiala propriei minţi îngreţoşate de atâta dulce neconsolator.

Demonul de duminică seara s-a născut dintr-o oarecare cutie de bomboane care acum este goală.

Mi-e tare dor de tine.

demonul de sambata seara

Demonul de sâmbătă seara a ieşit prin ochii unui peşte care m-a privit din acvariul lui, de acolo, din supermarket. Cu gura rotundă, peştele clipea a moarte. Cineva avea să-l cumpere şi să-l gătească. Pentru o clipă, am crezut că eu sunt un alt soi de peşte şi înot într-un acvariu mai mare. Ne-am întâlnit privirile pur şi simplu, fără să ne salutăm sau să schimbăm două vorbe despre vreme şi temperatura apei. Am văzut doar că era trist şi l-am lăsat în pace. Dar deja demonul de sâmbătă seara intrase în holul dintre mine şi mine, aşteptând să-mi deschid uşa pentru cină. Asta aveam să-mi dau seama mult mai târziu, abia după ce pusesem mămăliga pe foc. În clocot de mălai umed, sărat, sfârâiau laolaltă vinovăţia, mila, cruzimea şi foamea. Da, foamea. Iese întotdeauna învingătoare, chiar şi atunci când e o foame de vinovăţie, milă sau cruzime.

Aveam să mănânc acel peşte simbolic, şi odată cu el, să diger sentimentul că m-am regăsit în specia lui jalnică. Aveam să-l nimicesc prin puterea măselelor bolnave, aveam să-i rup coloana vertebrală. Aveam să rămân omul care credeam că sunt. Demonul de sâmbătă seara şi-a făcut apariţia spre finalul mesei, când tocmai aranjam câteva oase subţiri pe şerveţelul din dreapta farfuriei. Pisica dădea târcoale, cu poftă în mustăţi şi mieunat în foame. Foamea de pisică e mai sinceră decât foamea de om. Pisicile sunt mai sălbatice decât vor recunoaşte oamenii vreodată că sunt. Pisica pe care o omorâsem cu o săptămână în urmă semăna mult cu cea de acum şi eu semănam mult cu ea. Dar asta are legătură cu demonul de miercuri seara.

Iar demonul de sâmbătă seara e întotdeauna mai drăguţ. Îl simţi ca un ţiuit în ureche când bărbatul s-a culcat în prăpastie, ca un fior rece când îndoiala avortează spontan ultima speranţă de certitudine, ca un spin în pielea-ţi călcâi, ca o foame nebună să ucizi tandreţea, să ucizi ceva-ul dintr-un om care te-a enervat teribil pentru că ţi-a trezit o emoţie oarecare de care ai uitat că eşti capabil. Da, e mult mai drăguţ decât cel de miercuri seara. Se îmbracă în roz şi-ţi spune noapte bună negreşit. Aproape că-l iubeşti. Fie-ţi scârbă de dimineţi şi va dormi cu tine mereu. Mereu. Cum niciodată un om nu a făcut şi nu va face.

Demonul de sâmbătă seara a ieşit prin ochii unui peşte care acum e mort. E doar o chestiune de timp până la următoarea depresie.

Îmblânzindu-te-aş

Text preluat din revista Becu din pivnita, scris de Tudor Soima.

dacă ne-am întâlnit cândva... şi ne-am urât, în altă viaţă ne vom iubi. spinii tăi vor sgâria epiderma mea sensibilizată; sângele meu va curge peste ochii tăi şi se va amesteca cu lacrimile-ţi. te voi desveli încet-voluptos sau încet-distrat sau sincer sau nu... te voi cunoaşte încet, apoi aproape, apoi profund. Spinii ţi vor cădea de atâta iubire sau plăcere şi vei rămâne doar tu cu mine...

dacă ne am întâlnit cândva... şi ne am iubit, în altă viaţă ne vom urî. spinii tăi mă vor sgâria aspru, sângele meu va împroşca şi va curge peste hoitul nostru. ne vom călca în picioare, în cea mai cruntă desnădejde şi părere de rău, petalele trandafirului tău se vor ofili lângă barba mi de scrum şi nu vom mai rămâne deloc...

dacă ne vom întâlni în viaţa aceasta, în clipa când ne vom vedea întâia oară lucifer va plânge cu aştri stacojii iar lacrimile îngerilor vor găuri galaxii... ne vom întâlni într adevar pe banca care nu există decât atunci când vrem noi, ne vom atinge uşor pleoapele, iar pleoapa ta va fi mai cuminte decât pleoapa mea. mă vei ameţi cu vorbele, într atât încât nici logica visului nu va mai fi coherentă.

câteodată, pe la sfârşitul verii, vei veni în atriile mele să mă vizitezi... când soarele moare, vei intra nestingherită în mijlocul celorlalţi, vei zâmbi discret sau vei râde nepotolit, eu mă voi uita la degetul tău cu inel, apoi, după ce sânii tăi i-au făcut pe ceilalţi să creadă că eşti îndrăgostită de ei, vei zâmbi final şi vei pleca, iar eu îmi voi smulge unghiile care vor creşte imediat la loc... dimineaţa, te vei trezi gingaşă şi, poate la o cafea şi o ţigară din care fumul se învârte giratoriu, vei găsi motive şi îndreptăţiri...

târziu, spre sfârşit, îţi vei da seama că fiecare întâlnire a noastră e o nouă viaţă: vei vedea ieşirea noastră din lichidul amniotic, eu te voi ajuta să te desprinzi de placentă, vom suge laptele dintr-un sân divin şi vom învăţa să mergem mai repede decât alţii... când vom ajunge să vorbim nu vom şti ce să ne spunem, căci tocmai vom muri...

mă vei întreba în rime: „ai ajuns un oarecare/spune-mi te rog asta te doare?" iar eu voi răspunde ceva aiurea, să mă eschivez. prezenţa mea te va întrista, ştiu, şi vei da orice să scapi de mine păstrându-mă, căci totuşi eu sunt mare şi eu sunt idolul tău fără decare nu poţi să trăieşti... tot mereu, voi pleca iar tu mă vei chema, te voi distruge iar tu mă vei chema... sau invers: când eu o să fiu jos mă vei lovi, când voi plânge mai amarnic te voi uita, când mă voi linişti şi voi crede că nu te mai iubesc, voi descoperi o melodie cu versurile cam aşa: „oh, you always do this every time I get back on my feet/oh, you can always sell any dream to me" şi tocmai atunci vom începe o nouă viaţă.

şi vei muri când îţi vei da seama că ai fost îmblânzită, că farmecele tale fermecătoare nu mai au putere asupra mea, când castelul tău de dezamăgiri se va dărâma şi vei învăţa să trăieşti...

floarea egoismului tău, draga mea, se va preface într-o miere dulce şi blândă, iar spinii vor cădea atunci când eu nu voi mai veni. va ieşi la iveală trandafirul pur, flori galbene vor înflori în texas, eu voi fi murit de mult iar TU vei înceta să nu mai fi...

can you tame me?

Traducere de Razvan L. We'll meet. I won't be able to forget the moment because it's not going to last. We'll spend the rest of our life imagining how things would have turned out had it not lasted only that long. We will be born on a street corner, we will give birth to one another.

You will come without your past, bearing only your name. I will come like that too, without any past or future, to make the present stronger, sweeter and more painful to remember. Lights will go out around us as we make our way on the street. It won't be THAT street, nothing is worth stressing when it comes to us. The street, the passers-by, the city, all that are parts of the background, they could just as well not be at all. Not even the bench we'll sit on will be worth naming, it doesn't exist, only we do.

I will discover you slowly, discreetly, caressing you with the corner of my eye so as not to embarrass you with my avid looks. You will tell me nothings that will seem important, that I will twist around in various ways, searching for hidden meanings. And should I fail to find those meanings, I will invent them. You will take my hand so that I become a child and we will breathe together for a while. We will lie to each other, honestly and purely, coveting the truth, not being aware of lying. "How nice to have found you!" you will say." How long I've waited for you" I will say. We'll smile! We'll smile to life's farce, to happiness's tricks. We'll forget about ourselves savouring a smile, we'll forget about the filth around us, we'll forget that we ourselves are miserable, pathetic, petty and ugly. And how beautiful we're just now, holding hands, playing with the wind.

I'm too lazy to imagine what you might think of me, so I happen to be myself unashamedly, as I 've known myself to be. It doesn't really matter what you think of me so long as you're holding my hand. Today one and one don't equal two, not even one plus one. Our mathematics has chosen: one and one are one and the same. Or at least that's the myth to which our hopes have been nailed. Call it soulmate, other half, ideal person , as you will. I will destroy you tomorrow! I will reject you tomorrow to want you again, only not to have you. I will suffer tomorrow, but only to save you! one meeting with you only takes place once!I can't love unless it's absence and pain that I feel, how could I tolerate you around only to find out you're not That One, you're just another?I'm still an innocent child, almost unworldly. Why would I do that to myself? Why would I dream of smashing the palace of my delusions that I built collecting disappointments, hoping to learng from them?

My selfishness's got so many thorns you can't see the rose anymore. Can you tame me?

Mă îmblânzeşti?

Ne vom întâlni. Nu vom putea uita momentul tocmai pentru că o să dureze puţin. Restul vieţii ni-l vom petrece imaginându-ne cum ar fi fost dacă nu ar fi durat numai atât. Ne vom naşte la o margine de stradă, ne vom naşte unul pe altul.

Vei veni fără trecutul tău, purtându-ţi doar numele. Voi veni şi eu la fel, fără de trecut şi viitor, pentru ca prezentul să fie mai puternic, mai dulce şi mai dureros de amintit. Luminile se vor stinge în jurul nostru pe măsură ce înaintăm pe stradă. Nu va fi „acea” stradă, nimic nu merită un accent hotărât când vine vorba de noi doi. Strada, trecătorii, oraşul, toate astea fac parte din decor, ar putea foarte bine să nici nu fie. Nici măcar de banca pe care poate ne vom aşeza nu vom mai pomeni, banca nu există...numai noi!

Te voi descoperi încet, discret, mângâindu-te cu coada ochiului ca să nu te simţi jenat de privirile mele curioase. Îmi vei spune nimicuri ce-mi vor părea importante, pe care a doua zi le voi răstălmăci în fel şi chip căutând sensuri ascunse. Iar dacă nu le voi găsi, le voi inventa. Mă vei lua de mână ca să devin copil şi vom respira împreună pentru un timp. Ne vom minţi sincer şi pur, ne vom minţi frumos, neştiind că minţim, vrând să spunem adevărul. „Ce bine că te-am găsit!”, vei spune tu. „De când te aştept!”, voi spune eu...Vom zâmbi! Vom zâmbi unei farse a vieţii, unui truc al fericirii. Vom uita de noi savurând un zâmbet, vom uita de mizeria ce ne înconjoară, vom uita că noi înşine suntem mizerabili, patetici, mici şi urâţi. Şi ce frumoşi suntem acum, ţinându-ne de mână, jucându-ne cu vântul...

Mi-e lene să-mi imaginez ce ai putea crede despre mine, aşa că mă întâmplu cu neruşinare, aşa cum mă ştiu. De fapt nu contează ce crezi despre mine atâta timp cât mă ţii de mână. Astăzi unul plus unul nu fac doi, nu fac nici măcar unul plus unul. Matematica noastră a decis: unul plus unul fac unul şi acelaşi. Sau cel puţin ăsta e mitul în care ne-am răstignit speranţele. Spune-i persoană ideală, suflet pereche sau jumătatea ta, spune-i cum ai chef...Mâine te voi distruge! Mâine te voi respinge ca să te doresc din nou şi să nu te pot avea. Mâine voi suferi, însă numai pentru a te putea salva! O întâlnire cu tine nu are loc decât o dată în viaţă! Nu te pot iubi decât în lipsă şi durere, cum să te accept lângă mine ca să descopăr că nu eşti tu Acela, că eşti un „oricare altul”!?! Sunt un copil crud încă, aproape neomenesc. De ce mi-aş face una ca asta? De ce aş atenta la castelul meu de iluzii pe care mi l-am construit colecţionând dezamăgiri, crezând că voi învăţa ceva din ele?

Egoismul meu are atâţia spini încât trandafirul nici nu se mai vede.

Ce spui­? Mă îmblânzeşti?

Poezie cu nitrit de sodiu

Scrie despre funcţionarii muraţi şi secretarele cu ifose care se prezintă deranjate şi prea puţin dispuse să-ţi răspundă. Toată lumea a avut de-a face cu aşa ceva, cel puţin o dată în viaţă. Scrie despre şpăgile din spitale şi mizeria din jur. Toată lumea ştie despre ce-i vorba. Scrie despre lipsa locurilor de parcare şi idioţii din trafic. Fiecare are câte o părere, o grimasă, o senzaţie mai mult sau mai puţin de scârbă pentru chestiile astea. Nu? Scrie despre emo şi îngrijorează-te, propune strategii pentru salvarea lor, că doar e gravă problema (cum să nu? Ha ha!). Îţi vine să crezi sau nu, prostioarele astea trezesc discuţii încinse. La fel cum de fiecare 1 martie se dezbate problema kitsch-urilor de pe tarabe, care la următorul 1 martie sunt tot acolo, mereu nelipsite. Cu ce intră zilnic omul obişnuit în contact? Vrea să scrii despre el, nu auzi? Vrea să se citească, să se recunoască, să se i se simtă prezenţa. La nivelul majorităţii, succes garantat. Ce e omul obişnuit în stare să mai viseze? Aminteşte-i că e o criză economică şi că îl paşte falimentul, arată-i că-ţi pasă de investiţiile lui, arată-i, nu vezi că aşteaptă? Nu te mai scărpina în ureche, bagă acolo reţete de slăbit sau inventează ceva despre cum să te simţi bine în pielea ta chiar dacă ai 3,4 tone.

Firescul omului obişnuit s-a dus pe apa sâmbetei când în loc să scrie o poezie a fost forţat să înveţe una pe de rost. Apoi i-a convenit să recite şi să gândească direcţionat. Dar omul obişnuit nu e obişnuit. E doar neatent. Face un accident de maşină din care scapă ca prin urechile acului şi apoi se întreabă „pentru ce toate astea?”. Accidentul omoară neatenţia, dar numai pentru puţin. E ca o pauză de la şcoală între două reprize de spălare pe creier. Nu contează că ţi s-a întâmplat, contează ce faci pentru că ţi s-a întâmplat. Pauza s-a dus, ajungi iar în clasă, unde idioţii parchează maşini şi se ascultă manele. La ce vei fi atent acum? La tine. Decorul e nesemnificativ, e doar bruiaj. Ascultă, îţi bate inima.

Omul obişnuit e obişnuit cu ambalaje şi contexte. Dar omul obişnuit e doar neatent.

Dacă cineva ţi-ar spune te iubesc într-un autobuz urât plin de bugetari frustraţi care comentează meciuri de fotbal, crezi că ar fi mai puţin adevărat decât dacă ţi-ar spune-o pe malul mării, sub un cer înstelat cu lună plină? Nu te lăsa îmbătat de peisaj mai mult decât trebuie, s-ar putea să nu fie decât iluzie. Ascultă, îţi bate inima!

Şi citeşte, dom`le, ingredientele alea!

Cu lămâie sau fără?

„Să nu repeţi greşelile pe care le-am făcut eu” – ne-au spus unii care se credeau vindecaţi de naivităţi. Şi alţii care se credeau deştepţi i-au ascultat, de parcă repetiţia unei greşeli ar intra în nişte standarde stricte, perfect decupabile din destinul lui cutare pentru a se lipi apoi în mod artificial în destinul altuia. De parcă greşeala ar putea fi stoarsă ca o lămâie şi nouă, binecuvântaţilor care avem norocul să trăim în urma acestor storcători de lămâi, ni s-ar oferi sucul spre contemplarea supremă: iată sensul! Acesta este! Bei sucul, dar îl guşti cu propriile papile şi oricum, vitamina C e foarte bună pentru organism, aşa că mai bine am învăţa singuri să ne stoarcem lămâile. Deştepţii care nu repetă greşelile altora sunt relativ uşor de recunoscut, ei repetă proverbe, ziceri, prejudecăţi, şi îşi antrenează copiii să spună colegilor de şcoală care mănâncă sandvişuri cu salam în post că sunt păcătoşi.De fapt, toată viaţa căutăm să comitem acea Greşeală care ne va trezi, acel păcat teribil, acea crimă groaznică ce ne va desfiinţa din temelii cunoaşterea trucată în care ne-am lăfăit judecând. Lucrăm zi de zi, fără să ştim, la Greşeala noastră, căreia îi ducem dorul. O invocăm prin toate meschinăriile de care suntem capabili, şi de cele mai multe ori, rămânem nişte mediocri ai acestor scamatorii, nişte deştepţi. Ne adunăm la bârfă precum câinii la lătratul de seară, cu cât mai banal păcatul cu atât mai delicios şi mai uşor de integrat în rutină. Omul cade pe măsură ce devine incapabil de a mai fi măreţ în căderi. Orice greşeală înfăptuită e un strigăt către Dumnezeu. Ca nişte copii care fac prostii pentru a atrage atenţia părinţilor, ne urlăm greşelile către un Dumnezeu de care nu ne simţim băgaţi în seamă: „Ieşi, de oriunde ai fi! UITE ce am făcut!” Apoi fugim ba ruşinaţi, ba plini de draci...Planul a dat greş, ca de obicei. Planul ăsta nu e bun, nu. Dar îl repetăm, deja inconştient. Ce naiba înseamnă „să nu repeţi greşelile mele”? E ca şi cum ai susţine, cu pretenţia unei logici de fier, că repetând greşelile unui sfânt ai reuşi la rândul tău să devii unul. E ca şi cum, înrămând guma lui Syd Barret scuipată în nu-ştiu-ce concert, m-aş simţi fondator al grupului Pink Floyd. Acea Greşeală pe care o chemi va veni să-ţi arate un lucru extraordinar de simplu. Nu există greşeli, există dumeriri şi nedumeriri. Nedumerit mă vei privi într-o zi, cum punând lămâie în ceaiul tău, îţi voi spune „te iubesc, mai ales când greşeşti!”

Dorine, auzi?

Am tot scris. La un moment dat m-am şi văzut. Eram acel om al străzii care ţine o pancardă de carton: „Jesus is coming. The end is near!”. Un fel de reminder dar jalnic poziţionat, total ineficient, total bătubil-joc. Ce dacă poate lucrurile chiar se duc naibii, când tu stai cu pancarda aia în mână nu faci decât să trezeşti suspiciuni de nebunie în trecătorul x în cazul în care ţi-ar acorda atenţie. Repent, you fools! Pun pariu că dracu duce o campanie de „întoarce-te la Dumnezeu, credinţa te va salva” prin mii de dubioşi slinoşi, pentru ca toată chestia să pară penibilă unui individ cu ceva neuroni.

Dar gata, mi-a ajuns. M-am plictisit de mine şi de mascarada asta, de nota moralizatoare. Nici măcar nu pot să spun că a fost amuzant. Amuzant începe să fie abia acum. N-am absolut niciun plan. Şi tu cine naiba eşti? Eşti plecat la cumpărături? Eşti în vreo cafenea? Pot să-ţi spun Dorin? Bineînţeles că pot, cum ai putea să mă opreşti? Dorine, ţi-ar plăcea să te alint patapievici cu p mic? Nici mie. Dorin, Dorin, eu pot să-ţi văd ceafa. E ca orice altă ceafă. Pentru doi sau trei din lumea asta toată, ceafa ta nu e ca orice altă ceafă, doar pentru că e a ta. Ia vezi, câţi au mai rămas, Dorine? Cam mulţi, mai calculează o dată. Pot să-ţi vând o oglindă cu ramă pictată, dacă vrei să-ţi vezi ceafa, când o să-ţi dai seama că eşti singur. Lasă naibii microcipuripurile şi încălzirea globală, cocalarii şi piţipoancele, ultima modă în materie de materie, fă odată calculul ăla! Am nevoie de bani. Am o oglindă pentru tine, ţi-am spus. „I love my mtv.” Vreau să-mi cumpăr încă un hamac şi câteva albume de pictură. Vreau să plec în India. Tu ce vise ai, Dorine? Vrei faimă şi bani? Astea-s pentru golani. Tu trebuie să devii un sfânt, Dorine. Ştiu că vrei. Pot să aranjez treaba cu nişte camioane cu nisip, îţi facem un mic deşert în centrul oraşui, te instalezi acolo, înduri un timp şi gata, eşti un sfânt Dorine, golanule. Haha. Hai, când te hotărăşti, îmi dai un semn, ok? Am nevoie de bani. Vreau să văd lumea toată şi nu vreau să o văd singură. Avionul costă. Îmi iau killerul cu mine, o să fie frumos. Tu unde vrei să mergi, Dorine? Oriunde atâta timp cât nu ajungi nicăieri? Îţi fac un labirint fără ieşire de toată frumuseţea, arbust înalt, dens. Se aranjează repede. Cu tai chi-ul nu merge. Unii şi-au căutat sinele la tai chi, după o lună s-au plictisit şi au cerut banii înapoi. Domnule, mie să-mi dai sinele! Nu mă interesează ţăruşii tăi! Dar, Dorineeee, nu am eu grijă de tine? Labirintul fără ieşire e cheia. O să treci prin atâtea încât va trebui să treci şi prin tine, tot căutând. Nu fi fraier, nu te lăsa Dorine, eu ştiu că tu poţi fi fericit, meriţi asta. Dă-mi un semn şi aranjăm. Haide, că am nevoie de bani. Da? Nu de alta, aş mai sta cu pancarda în stradă, dar dracu nu plăteşte la timp. M-a păcălit...şi eu am avion duminică.

Masca lui Zero

De fiecare dată când sunt jos, în peştera rece, prima lacrimă naşte un cor de diavoli-lilieci care chicotesc de plăcere. Ai dracului sunteţi, măi! Şi atunci îmi spun, ajunge! Nu vă mai dau, dispăreţi! Iar ei mă ascultă: cuminţi, îşi pierd contururile în întunericul dintr-o dată blând şi prietenos. I-am educat bine. Apoi mă duc în locul meu şi al lui Dumnezeu şi îi spun că vreau să fiu iar bună, vreau să fac bine, vreau să mă ducă unde are nevoie de mine, vreau să-L slujesc. Dar nu apuc să-mi termin bine gândul şi-mi vine să râd: „Ha ha, astea le auzi în fiecare zi, nu?” La fiecare oră, la fiecare minut, un imbecil ţi se oferă şi crede că o face cu toată inima când de fapt nu-i decât un imbecil frustrat, care se simte al naibii de inutil în toată rutina asta de doi bani şi decide să-şi pipereze puţin după-amiaza purtând o discuţie cu Dumnezeu. Apoi, cum ajunge acasă a uitat. I s-a părut un vis. A fost azi sau poate..ieri, acum un an, cine mai ştie? Clar, astea le auzi în fiecare zi. Râsetele dracilor bat câmpii minţilor noastre. Uite, le aud din depărtare, sunt acolo undeva şi dacă mă arunc pe jos în durerea mea vor veni ca vulturii să-mi râdă la tâmple.

N-am mai avut o depresie ca lumea de nu ştiu când! Numai ca să nu le dau dracilor satisfacţie. Cum vine depresia mă iau la mişto, devin însuşi dracul şi mă persecut. Niciodată nu-mi mângâi creştetul, niciodată nu-mi aduc şerveţele, doar aşa, în caz că plâng să-mi curgă mucii să mă enervez că am plâns. Unde mai e măreţia şi dramatismul când îţi curg mucii? Ah, ce ne mai place să plângem! Fluvii de hârtie igienică ne consolează şi apără de sinceritatea grosolană a trupului. Vai, şi ce frumoşi suntem noi, ce interesanţi, ce gerunziu superb: plângând! Uite-mă, peştera mea e un piedestal înalt pe care mă urc, îmi place să mă văd acolo suferind. Haha, nu. Nu mai plâng. Problema e că nici să mă bucur nespus nu mai pot. De când nu am mai avut o depresie ca lumea nu am mai avut nicio bucurie imensă, nu am mai iubit. Cuvântul ăla la care am devenit cu toţii alergici, verbul ăla căzut, „a învăţa”, îmi trezeşte ironii cretine. Dar încă nu ţi-am spus ce-i mai important şi ce mă sperie cel mai tare. Eu ştiu ce e bine şi ce trebuie făcut, dar nu fac. Mă amestec în mulţime, acolo îmi place să mă spăl de responsabilităţi, să facă altul, de ce eu? Să-şi poarte toţi singuri de grijă, să mă lase în pace. Şi ştiu ce trebuie făcut, dar nu fac. Nu fac, nu plâng, nu râd. Câţi oameni am omorât până acum? I-ai numărat? Tot atâţia câţi nu am iubit? De ce nu e de ajuns să cred, mai trebuie să şi fac? Ştiu şi mă omoară că ştiu. Aş iubi, Dumnezeule, aş iubi.

Dar să iubească alţii.

Rahat intre biscuiti

Sunt sclavul muzicii. Schimb muzica, îmi schimb stările. Noaptea nu mai am somn, ziua nu mai am viaţă, nimicul mă împăiază, timpul îşi bate joc de mine, eu îmi bat joc de el, schimbăm rolurile şi nimicul, ca un cârcel dureros, mă împăiază din nou. Când la final de conversaţie cineva îmi urează „o zi bună” sau „o seară plăcută” îmi sună inevitabil a înjurătură.„O zi bună!”, „Du-te dracu şi tu!”...Ştii conversaţiile alea de complezenţă care se încheie cu un schimb de numere de telefon, de adrese de mail, pe care în timp ce le scrii te gândeşti că nu le vei folosi niciodată şi că le-ai luat degeaba? Sau „mai vorbim noi”, în timp ce gândul tău completează „sper că nu prea curând, eventual niciodată”. Oamenii fac din astea mereu. Recent, în timp ce o tipă îşi scria adresa de mail pe un bileţel, îmi venea să-i spun de ce faci asta când, la naiba, ştii că o faci degeaba, ştim cu toţii...Îmi venea atât de tare să-i spun încât m-am speriat că va sosi curând ziua în care nu mă voi mai putea stăpâni. Ziua în care părinţii mei vor fi rămas nişte proşti educatori, ziua în care chestiile astea mărunte şi stupide care fac din noi nişte bine-crescuţi, nişte prea-politicoşi-pentru-a-mai-fi-sinceri, le voi prinde din zbor şi le voi trimite înapoi celor care mi le adresează. Nu, nu-mi place melodia asta, e preferata ta dar mie nu-mi place, nu, nu o să caut filmul ăsta, e o porcărie de duzină, nu, nu ies astă seară, nu am chef, nu, nu mai vreau să aud cât eşti de obosit, cât ai muncit, ce ţi-ai mai cumpărat, nu, nu-ţi stă bine cu rochia asta şi da, eşti grasă!De ce nu putem fi normali? De ce una gândim şi alta spunem, în numele unei false politeţi? Avem interese, nu? Nu ne place să fim singuri, ne place să fim minţiţi, amăgiţi. Ce n-am da pentru unul care să ştie să ne mintă cum trebuie! De ce luăm totul personal? Haha, de ce nu? Nu suntem noi buricul pământului? Să ajungi să dai sms-uri „de dragoste” din pur reflex, ăsta da progres! Cuvinte goale pentru că „dă bine”. Vreau să-ţi pătezi cravata cu sos şi să râzi, vreau să vezi cât eşti de grasă şi să te iei la mişto, vreau să spui te iubesc şi să simţi. Vreau să ne contrazicem o seară întreagă pe teme aberante şi apoi să facem dragoste, vreau ca nu să fie nu şi da să fie da, vreau să fim normali. Câte contracte s-ar anula dacă am fi dintr-o dată normali, câte certuri s-ar isca, câte orgolii rănite, cât rahat între biscuiţi. Normal nu înseamnă nesimţit, lipsit de bun simţ sau de tact, normal înseamnă ca ceea ce gândeşti să se reflecte în ceea ce spui şi ce faci. E mai mult decât greu, am încercat de atâtea ori...Dar când iese, împăiez nimicul, noaptea am somn şi ziua am viaţă.

Nevastă-mea e o cămilă utilă

Găsim în oameni ce vrem să găsim în ei. Cel puţin un timp. Apoi nu mai vrem să găsim nimic în ei şi îi găsim aşa cum sunt. Ne oripilăm. E ca atunci când se aprinde becul şi observi că de fapt te sărutai cu o cămilă. De obicei, după asta urmează o perioadă în care negi, fie pe tine, fie pe celălalt, fie becul care te-a făcut să vezi. „Cum? Eu am făcut asta?” Sau: „Nu, tu nu ai cum sa fii o cămilă, nu aş putea să mă iert pentru faptul de a te fi sărutat vreodată... deci nu eşti o cămilă.” Sau şi mai bine, varianta prostului, închizi ochii la loc şi săruţi în continuare fără să-ţi mai pui întrebări. Astea din urmă se mai numesc şi „căsnicii”. Nefericite.

Dar problema e de ce? Sau cum naiba se declanşează aprinderea becului în urma căruia ne scurt-circuităm percepţia, cum se face că astăzi eşti extraordinar şi mâine eşti o cămilă urâtă pe care nu o mai recunosc? Ce metamorfoză ciudată se petrece parcă pe neaşteptate? În ce vacanţă închipuită mă plimb eu în tot timpul ăsta în care tu devii iremediabil Altcineva decât credeam că eşti? Un bătrân lup, cinic de felul lui, ar invoca argumentul utilităţii. Astăzi îmi eşti util, deci te văd extraordinar, mâine îmi eşti inutil şi atunci te reduc la dimensiuni minuscule încât nu te mai văd deloc. Sau invers dacă vrei: astăzi îţi sunt util şi am nevoie de tine ca să simt că trăiesc şi că nu-s o simplă umbră pe faţa pământului, mâine nu mai ai nevoie de mine şi atunci mă reduc singur la o cârpă ce se revoltă meschin faţă de insensibila nou-născută cămilă! Unde ajungem? La egoism, desigur. Ha ha! Ce fraieri suntem! Te iubesc se preschimbă în te urăsc, frumosul în urât, binele în rău, toate pe scena egoismului pe care ne e teamă să-l privim în ochi dar căruia i-am simţit mirosul. Pe lângă fraieri, mai suntem şi slabi. Motiv pentru care suntem siguri că avem dreptate!Dar cum rămâne cu iubirea? Cu sărutul? Cu acea căldură de după din care nu vrem să ne mai trezim niciodată? Cu toate treburile astea minunate pe care ni le dorim cu atâta ardoare? Ei bine, iubirea e un mister care nu, nu durează trei ani. În 3 ani se termină eventual dorinţele pe care celălalt ar fi capabil să ni le îndeplinească, un celălalt pe care probabil nu l-am iubit niciodată cu adevărat, dar ne-a fost util să credem asta. Şi contrar aparenţelor, iubirea înseamnă libertate absolută pe altarul căreia sacrificăm bucăţi de egoism. Numai bucăţi pentru că e şmecher şi se regenerează dar tocmai astfel ne vom hrăni iubirea şi mâine. Aşa că nu e timp de pierdut. Iar dacă s-a aprins becul şi te-ai speriat, nu dispera. Cămilele sunt nişte animale foarte interesante, pot călători între cinci şi şapte zile fără mâncare şi fără apă. Cum să nu le iubeşti?